Musculita de Emil Garleanu

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliți. În fața iconostasului clipocește candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinției-sale, un ceaslov vechi, scorojit și unsuros.
O musculiță, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo și-ncoace. Se uită prin străchini, se așază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca și cum s-ar închina, ba intră până șin potcapul cel nou, pe care plodurile îl așezaseră pe pat cu fundul în jos și-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roșii, căci e Paștele. Nimic…

În sfârșit, dă Dumnezeu și ajunge și la măsuță, drept deasupra ceaslovului. Se lasă ușoară, zbârnâind mulțumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colțuri de sus picăturile de ceară stau ca niște peceți. E doar obișnuită cu cărțile bisericești; nu o dată ieșise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroșate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degețelul ce-și lăsase urma avusese grijă să se înmoaie dintru-ntâi în dulceață. Musculița se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochișorul, roșul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca și cum ar fi fost țesut la începutul rândului: „Slavă ție”.
Atunci își aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o liturghie, pe-un dascăl, căruia îi rămaseră pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere, nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieșit sufletul alungând-o.
Acum s-a săturat; se suie binișor până-n mijlocul slovei roșii, care o atrage. Își scutură aripioarele, își întinde piciorușele de dinapoi și le freacă unul de altul, ca și cum ar ascuți două cuțite; apoi, leneșă, ațipește.
În clipa aceasta ușa se deschide dintr-o dată. Sfinția-sa, Popa Gheorghe, intră supărat, aprins la față, răsuflând din greu. A făcut slujba, la biserică, s-a abătut pe la Petru bacalul, așa, în treacăt, a luat un pelinaș și s-a întors acasă. Și poftim ce găsește: preoteasa nicăieri, — dusă prin vecini; copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întâi toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceți de pe fereastra din sală.
— Poftim!ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi își aruncă ochii pe masă și se supără și mai rău. Până și cărțile mi le-au vrăfuit!
Repede, cu o mișcare iute, sfinția-sa închide ceaslovul și-l aruncă, la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roșii, musculița, strivită, se făcu una cu hârtia tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-și statornicească în căpușorul ei un gând: „Ce bine e să trăiești și să mori sătulă!”

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
(Visited 13 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.